Alo! Planeta mama?

Alo! Planeta mama? Cand vi sa ma iei de pe Terra?

De cateva zile am ajuns sa ma intreb unde imi este planeta mama pentru ca nu simt ca Terra este locul potrivit pentru mine.

Stiti vorba aceea, ”Opriti planeta! Vreau sa cobor…”. Cam asa ma simt si eu.

Am obosit sa caut scuze oamenilor si modalitati de a nu ma lasa afectata de ce se intampla in jurul meu. Este absolut frustant sa fi pus in situatii penibile in fiecare zi si cu toate astea sa trebuiasca sa respiri adanc si sa gasesti o solutie sa treci peste fara a avea o reactie fireasca asupra situatiei.

Singura explicatie pe care o pot gasi la frustrarile create zilnic din cauza oamenilor din jurul meu este ca nu apartin acestei planete. Oriunde m-as duc tot dau de oameni picati de pe luna si rupti de realitate dar cu putere de decizie.

Mi s-a mai spus ca am asteptari prea mari de la oameni care nu pot multe dar refuz sa imi cobor standardele doar pentru ca ar fi prea pretentioase.

M-am saturat de oameni mediocrii care nu fac nimic sa isi depaseasca conditia si nici sa iasa din prostia in care s-au afundat singuri zi dupa zi. M-am saturat ca genul acesta de persoane sa aiba optiunea de a-mi decide si influenta mie viata si viitorul. Am obosit sa ascult cu rabdare si intelegere orice prostie debitata de inapti rupti de realitate.

Da, ma chinui sa imi contactez planeta mama ca sa vina dupa mine dar pana atunci sper ca lucrurile sa se schimbe in bine. Sper, totusi, ca mai exista o farama de speranta si lumea asta va incepe sa fuctioneze la parametrii normali.

 

Advertisements

Prea multe idei, prea putin timp

Am inceput anul cu o criza de timp. Trist, nu ii asa?

Neuronul meu s-a trezit din hibernare pe sfarsitul anului 2016 si a inceput sa produca idei, multe idei fara sa tina cont ca ziua are 24 de ore si nu dispun de toate.

Am inceput anul 2017 bine as putea spune datorita ideilor pe care le am si incep incet sa le pun in practica dar… Un  mare „dar” apare in fiecare zi datorita faptului ca ma simt obosita si coplesita de cantitatea de lucruri pe care le am de facut.

Sunt precum un copil mic care isi doreste o jucarie si o vrea acum. Nu are rabdare sa mai astepte si nici nu pare sa isi linisteasca emotiile interioare dar nici neuronul nu il poate scoate din ritmul alerg de coacere a ideilor.

Este obositor sa iti doresti anumite lucruri in viata ta si sa trebuiasca sa astepti desi sti ca asteptarea este un lucru bun si recomandat.

Mi se pare interesant cum functioneaza creierul uman, o parte sare de entuziasm iar cealalta isi da ochii peste cap pentru ca s-a saturat sa ii tot explice celeilalte ca trebuie sa se tempereze si sa ia lucrurile cu calm.

Este greu sa fi om si mai ales unul cu idei….